A u principiu di u so guvernu, quellu chì avìa da
diventà Napuleone III, ùn hubbe tantu bisognu
d’aduprà a forza armata per chjappassi u putere.
Arricurdèmuci chì ind’u 1848 fubbe ellu elettu
deputatu in parechji dipartimenti induv’ellu ùn era
mancu candidatu. È pocu dopu fubbe elettu
Presidente cù una magiurità impurtantìssima.
Affare ratificatu da u plebiscitiu di Lugliu 1852
seguitatu da un altru chì u purtò à l’imperiu di
Dicembre di u listessu annu.
Hè forse da custì ch’ella hè venuta à u novu imperatore
una furtìssima antipatìa da a manca francese
è da tutti quelli chì si prutèndenu prugressisti perchì
u reinu di Napuleone III ùn fubbe mancu unu di i
peghju ch’ella cunnuscì a disgraziata Francia. Hè
certa ch’ellu hà ellu sempre sunniatu d’un “guvernu
forte” è chì l’edee di demucrazia ùnd’u disturbàvanu
tantu è da u 1852 à u 1860 ci fù ciò chì si chjamò
“l’imperiu autoritariu”. Po una certa liberalisazione
s’affaccò cù u guvernu di u Primu Ministru,
Ollivier.
In i so duii imperii, Napuleone III fece intraprende
grandi travaglii è assicurò l’infrastrutture per permette
u sviluppu industriale è agrìculu.
Avà, hè più chè certa chì libertà ùn ci ne era tante
ma durante a so longa prigiunìa ch’ellu avìa patutu
ind’u forte di Ham, avìa ellu studiatu l’edee di
Saint-Simon è ellu ne era statu toccu. Pruvò ellu,
dopu à esse ghjuntu à un putere assulutu, à mèttele
in vigore. E cunquiste culuniali avìanu digià principiatu
è l’imperu ne pigliò a so parte. A diplumazìa
era per u più assicurata da a forza di l’arme è, in
sopra à più, averà sunniatu Napuleone III à apparagunassi
cù u so grandìssimu Ziu. À u principiu l’affari
parìa ch’elli li vulìssinu surride : e cunquiste
militari davanti à pòpuli pocu capaci di resiste
andàvanu à prò sòiu è a campagna di Crimea, appughjatu
ch’ellu era da l’Inglesi, parìanu avè fattu
ritruvà à a Francia e so virtù di cunquista. Ma l’affari
principionu à andà da male in peghju.
Ci fùbbenu dunque cunquiste culuniali (chì tandu
èranu à a moda) è d’èssesi impachjatu di l’unità
taliana fece guadagnà à a Francia a Savòia è Nizza.
Ma a guerra di Mèssicu ùn fubbe cusì felice. È pò
vense a disgraziata guerra contru à a Prussia chì mal
preparata si terminò cun un scumpientu maiò chì si
purterà à u sprufondu u Secondu Imperu. I
Prussiani ghjùnsenu in Parigi è à Napuleone III li
tuccò di pigliàssine torna a strada di l’esiliu voltu
l’Inguilterra. À u fondu Napuleone III ùn fubbe
mancu u peghju à monarcu di Francia è forse ci turneremu
à vultà. Ma fermò sempre u ricordu di a so
presa di putere è i “prugressisti” francesi mai a li
perduneranu. Per a Corsica, fece assai di più chè
qualunque altru, ne avemu parlatu, ma per i Corsi,
qualchidunu chì era cusì mal vistu da i Francesi ùn
pudìa chè esse pèssimu ancu per i Corsi. Ùn èranu
stati tantu, i Corsi, à pensà cù u cervellu di l’altri, u
mudellu di Pòpulu Superiore.
(a sèguita à a pròssima)
Francescu Maria PERFETTINI