Ùn sò s’ella vi hè accaduta di arruchjà pè issi
carrughji è strette bastiacce è di pensà à a
literatura... Hè vera chì u statu di certi catagni
porta più à tuppà si u nasu chè à apre a mente è
l’altru restu. A dicia digià “L’odori di Bastia”, passighjata
schifignosa è spiritosa in a nostra cità :
Se sbarcate à u Molu vechju
Duve sbocca ogni cunduttu,
Hè una pesta chi v’assale
È v’affoga dapertuttu.
Quì, un val’equa di Culogna
Tuppa u nasu, o resti bruttu !
(...)
Tandu, secondu u scrittore Vattelapesca, ùn ci era
altru sboccu chè di aspettà una bella libecciata s’ella
si vulia dà una pulita... Cun issu tanfu è isse
peste, tandu si puderia pensà ch’ellu ci fù sempre
pocu postu pè a brama è l’attività literarie.
Ma basta à ammintà qualchì nome è Bastia spunta
da cità è fuculare literariu di impurtanza. Hè sicura
chì una storia castigata ùn hà permessu tantu à a
Corsica di fà cunnosce è prumove i talenti ch’ella si
hà purtatu in senu è pussutu fà sbuccià. Ma quella
manata di pagine d’ingeniu veru è di talentu, andate
chì si pò sfuglittà, aspettendu ch’elle e ricunnoschinu
à pienu l’istituzione literarie. Tenì, intantu di
pudè apre u librone di a nostra bibbiuteca, una fidighjata
à a Dionomachia di Salvatore Viale (1787-
1861).
Da l’opera diviziosa di Viale spicca a
Dionomachia. U libru hè statu publicatu a prima
volta in u 1817 è editatu 5 volte longu à u seculu,
ogni volta arricchite di note è cumenti. Isse riedizione
parechje sò u segnu di una nomina sempre più
sparta, in Corsica di sicuru ma in Italia dinò. E vie
di baratti literarii è culturali ùn eranu micca listesse
à quelli di oghje fissi pè u più nantu à a vita literaria
è l’istituzione parigine. U circuitu di u libru
cum’è no u cunniscimu oghje di fatti mette e nostre
spressione in situazione di periferia, di minurazione
è, parlendu di cuntenuti, di pruvincialisimu. Allora
avemu u nostru da fà à pensà chì, à l’epica di Viale,
u statutu è u parcorsu di un’opera literaria di qualità
si pudia fà trà Bastia è l’elitta europea in modu,
per cusì dì, naturale. L’azzione di Viale è di a ghjente
colta di issi tempi mettia cusì a Corsica in cuntattu
cù i currenti culturali europei1.
Ci vole à dì chì u testu, scrittu di maestria è ingeniu
da un omu chì sparte tutte e riferenze colte di l’elitte
di u so tempu, hà un garbu literariu uriginale, ma
hè dinù pienu di ritratti, allusione, riferenze, ducumenti è sguardi lampati nantu à a cultura di i Corsi.
È cum’ellu ci hè à issa epica un interessu doppiu di
l’Europa pè u paese chì hà inghjennatu à Paoli è à
Napuleone, è po chì u rumantisimu mette à a moda
e culture è i populi sputrichi, tuttu ci hè da chì a
Dionomachia fussi statu ricevutu da avvenimentu
literariu.
Ma chì ci sarà in issu libru beatu ? Un mondu, un
ritrattu di a Corsica di sempre è di l’umanu, presentatu
in modu piacevule, cù a scusa di una storia ridicula
ma duv’ella affacca, più di una volta, una spechjata
critica di l’umane cundizione.
Viale conta a litica municipale è li dà a dimensione
di un cunflittu planetariu. Cusì, manighjendu
l’estru comicu, porta da u particulare à u generale,
da u cumunale à l’universale. Si tratta di una guerra
sumerina (« guerra pè un sumere » vole dì u
titulu) chì elle si facenu e pupulazione di U Borgu
è Lucciana, duie cumune chì sò sempre à tocca
tocca in ogni modu è si guardanu in catarochju da i
tempi più landani. A passata di u cadaveru di u
sumere Baione trascinatu da un paese à l’altru
durante a Settimana Santa cum’è segnu di inghjulia
è dichjarazione di guerra trà e duie pupulazione
diventa cusì una dinunzia comica di u spiritu campanilistu.
Viale si campa à cuntà, è u lettore cun ellu, videndu
tanta chjuccaghjine è rabbia è vizii in ogni modu
chì si rodenu a ghjente. A satira di Viale tocca ogni
categuria suciale, da paisani à sgiò. A caricatura
scherzosa ùn risparmieghja à nimu nè capizzoni, nè
cleru chjucu o maiò, nè signuroni nè signurotti,
merri, magistrati, omi è donne.
U generu hè quellu di u puema eroicomicu, chì scrive
una storia roza, cumuna è ridicula cù u stile adupratu
di solitu pè i sugetti alti è nobili cum’è quelli
di l’epupea. U puema hè divisu in ottu canti chì ci
face fà u passa è veni da un territoriu cumunale à
l’altru. I dui partiti opposti sò dipinti cun culori
pari. Mendi è vezzi di i capimachja, amore di u
dinaru è di u farniente in i preti sò dinunziati per
mezu di u comicu. In a so narrazione Viale hà inseritu
parechji episodii chì aprenu u puema nantu à a
storia di a Corsica, aldilà di u racontu filatu : quessa
hè storia castigata è u tonu cambia versu. Ùn hè
più eroicomicu u puema, hè cantu tragicu, ma
digressione ùn hè. Oramai si sente u ribombu corsu
di a storia di i populi ammazzati è u puema si face
patrioticu...
In più di a qualità literaria, issa opera di Viale hà
nomina assai pè a dignità di a lingua corsa. Tuttu
parte da u fattu chì u puema eroicomicu scrittu in
tuscanu si porta in senu u primu testu stampatu in
corsu. Per via di quessa anu pigliatu rilievu altu
l’ondeci strofe di u Serinatu di Scappinu. Ficcate
in u cantu IV, sò una passata divertente è savurita.
U sirinatu, custruitu secondu e regule di u generu
cantanu a bellezza di a zitella in modu sgalabbatu !
Dicenu l’amore tuntarellu di u pastore Scappinu pè
a so bella pasturella chjamata Filignocca. Una stonda
puetica dramatica postu chì mentre ch’ellu canta
u pastore, i nemichi si arrubbanu u cadaveru di
Baione ch’ellu era incaricatu di accurà !
Soca sarà custì a prima malintesa chì volse fà di a
Dionomachia un scrittu d’intenzione fundatrice pè
a lingua corsa. Figurate vi à pena, 11 strufate nant’à
e 553 chì cumponenu l’ottu canti di l’opera, s’è
u mo calculu hè ghjustu ! Innò, Viale ùn era militante
linguisticu di u corsu. Si vede chì Viale averà
pensatu à altre cose chè à illustrà a lingua corsa,
ch’osinnò ne pudiamu inzurrà poche strufate in
corsu ! Innò, pensava à a literatura, pensava...
Si purtava à dossu un prugettu literariu, culturale è
puliticu. Ristabilisce a dignità di l’esse corsu cunservendu
li a so voce sputica dumandava à parè
soiu ch’ella li fussi mantenuta a relazione cù un
fora chì parlava tuscanu è intendia u corsu.
Bastia, posta à l’arice di l’isula è aperta ver’di u
cuntinente, era sboccu è entrata.
Ghjacumu THIERS
1. À chì si primureghja di isse riflessione nantu à
l’apertura europea di a Corsica è di Bastia per via di Viale
leghji puru : Salvatore Viale et la Toscane littéraire,
CCU, Corti,1996 et Les Itinéraires de Salvatore Viale,
CCU, Corti,1998) è i libri di Marco CINI: S. Viale, G.P.
Vieusseux : Le Dialogue des élites, correspondance
1829-1847 (Albiana, 1999) è Une île entre Paris et
Florence, culture et politique corse dans la première
moitié du XIXème siècle (Albiana, 2003).