Utermine mazzerisimu, l’aghju adupratu da u
1975 in « Le Mazzerisme et le Folklore
magique de la Corse », edizioni « ADECEC
» Cervioni. Hè u mazzeru un omu qualunque
chì, cum’è i so’ antichi, fàce sonnii di caccia. Ind’a
caccia mossa, tomba un animale salvaticu (pò esse
ancu dumesticu) è, quand’ellu u volta, ricunnosce
ind’un attimu, ind’u grugnu di a bestia, a faccia di
unu di u paese, o di u quartieru di a cità, o puru à u
mughju di a bestia ferita, a voce cunnisciuta di unu
ch’hà da more ind’un numeru sparu di ghjorni ma
chì, d’ogni modu, ùn francherà micca l’annu. Ùn hè
micca sempre u feritu ch’hà da more : pò esse qualchissia
di a so’ famiglia, ma u colpu sarà sempre
murtale. Chì sceglie u mazzeru hè un mazzerone chì
u si porta cun ellu ad a caccia mossa. Hè sceltu per
via d’una debulezza di custituzione o puru d’un
carattere malaticciosu attu à rapporti privileggiati cù
a Morte. Hè u mazzerismu una sucetà secreta. U
fattu più impurtante hè a mandraca, battaglia trà
duie pievi geograficamente sfarenti. U campu di
battaglia hè per u più una bocca o una foce.
Da a vintina di mandrache, tutte, di a notte di u 31
lugliu à u primu aostu (stampate in « Le
Mazzerisme un chamanisme Corse » ed. L’originel.
Parigi 1994) si ne pò aghjunghje di l’altre cum’è per
indettu, quella trà i mazzeri d’Albitreccia è quelli di
Grossetu, vicinu à u ponte Manciagheddu duve correnu
dui fiumi chì dividenu i dui paesi. (Infurmatore
J. Ambroggi). A pieve o u paese vincitore averà
menu o micca morti in cor’ di l’annu.
À parè meu, u mazzerismu – chì, spariti i benandanti
di u Tirolu, à u XVIe seculu – hè u solu chì
esiste in Europa : veneria di u sciamanismu di u
Caucasiu à via di u Danubiu è di u Tirolu, rughjone
chì cunnosce e listesse fole chè a Corsica sopra a
fabricazione di u brocciu è di a ricotta, u so’ casgiu,
Tirolu essendu u nome latinu di u casgiu. Un’ antra
via pò esse stata quella di l’Africa, di u Nordu
Sardegna. (Vede « Le Mazzerisme est-il un chamanisme
Corse ? » ed. C.R.E.T., Nantes, 2a. edizione,
1987).
U Caucasiu hè statu un gran’ paese. Fù quellu di i
primi megaliti, di a prima industria di u ferru, di a
pulifunia scuperta da i spurtivi bastiacci è da frusteri
chì, ascultendule in Tbilissi, a pigliònu per quella di
e paghjelle corse. Ci hè da crede chì u mazzerisimu
hè un ramu anticu di u sciamanisimu caucasu. Un’
antru ramu d’issu sciamanisimu, l’avemu ritrovu in
Ucraina ind’u populu di 300 000 abitanti chì vivenu
in Uptsula, forse d’origine Caucasia. Duvimu ista
scuperta ad una studiente di Corti, diventata corsa
per matrimoniu ma d’origine d’Ucraina, Olena
Berezovska, spiràtasi da scrittori cum’è Myrkhaïlo
Kutsiovbynsky è Mekhaïlo Nechaiy. I sciamani
ucraini si chjamanu molfàri o Gromivnek (da grom :
timpesta). Issu termine mi fàce pensà chì, general
Timpesta è general Spaventu sò persunaggi di u
banghigliacciu (« charivari »), una forma di a
cumedia dell’Arte quandu dui veduvi si maritanu è
chì duveria esse studiata per via di a so’ grande uriginalità.
Una rapresentazione l’aghju vista in
Guagnu ind’u 1936, diretta da u merru Paoli. A timpesta
face parte di u tempu è u molfàru hè un spezialistu
di u Tempu.
Vogliu fà un paragone trà u mazzeru è u molfàru :
Ferrandi un scrittore di Cutuli Curtichjatu cunfundia
i mazzeri cù i lagramanti, spiriti di a fumaccia. Si
dice chì i lanceri di Ghjunchetu pònu lampà qualchi
scugnura ben’chì a so’ arma sia a lancia piuttostu
chè a cultella. Cum’è i mazzeri, i molfàri facenu un
staghju mentre u quale frabicheghjanu una cultella
detta cultella di a grandina. A cultella hè ancu
un’arma di mazzeri. L’eruditu pruvenzale Fernand
Benoit hà scrittu di certi pruvenzali ch’elli tagliàvanu
i nuli c’una cultella, ciò ch’elli fàcenu, forse, i
lanceri è, di sicuru, i molfàri chì sò cugnumati « i
maestri di u fulmine ». À chì hè assaltatu diventa
mazzeru.
Un paese d’Alisgiani porta u nome di Tarranu da
Tarranis, u diu celticu di a saetta. Hà un’antra spezialità
: e so’ sdreie ùn andàvanu micca à u macumissu
(1) annantu à a spazzula, cum’è e sdreie preculumbiane
ma addossu à l’aspa (“travouil du
rouet“), parte di u tilaghju. Francescu Flori, cunsultatu,
truvava chì l’aspa cù u so’ chjerchju, era più
praticu chè a spazzula per guidà ed e tarranacce ci
s’intendianu ! Un pruverbiu ùn dice : « Alisgiani,
pisticcine, tessaghjole è sò fasgiane ! »
Circhemu altre sumiglie trà molfàri è mazzeri :
Aghju scrittu chì quandu aviu sett’anni, sunniavu
ch’o eru una stella. Era per mè criscenza è micca
viaghju astrale di u corpu à spiritu, u corpu à sale
essendu, per indettu, in Ghjunchetu, u corpu fisicu !
Cum’è a Svarge per l’indiani, a strada di e stelle
(« voie lactée ») hà, per i molfàri, un sensu particulare.
Hè listessa per i Corsi : a chjamanu chjarantana
in Corti o in altrò strada di Eroda, di San
Ghjuvanni, di San Petru, o Petruculu, di a Madonna,
di Santiagu, di Roma, o di U Signore.
Credenu i Corsi chì, quandu una stella si trova à
l’eccelsu di u locu chjamatu stella. L’anima di un
mortu colla ind’a strada di San Ghjacumu di
Cumpustella induve elli vànu i defunti. In Petracurbara, per indettu, induve Paulu Damiani,
un paisanu, hà scrittu un libru annantu à u sughjettu,
trè lochi di u paese si chjamanu Stella,
fiume à stella, teghja à stella. À monte Stellu di
Capicorsu currisponde in Costa Azura Esterella, a
serra di a stella in Marseglia è, voltu Compustella,
parechji nomi di e Pirenee, sia in bascu, sia in spagnolu,
ramintanu e stelle.
U dragu (« dragon ») hè sacratu per l’ucraini. Una
mandraca si passa à u centru di l’isula di Brittagna,
cum’è puru, trà u Pumonte è u Cismonte à u centru
di a Corsica : Vizzavona, mandraca trà un dragu
rossu, campione di Brittagna, è un dragu biancu
quellu di i Sassoni. Cum’è in Corsica principia a
battaglia c’un brionu tremendu. Beienu i cumbattanti
ind’un tinazzu d’acqua milata (« hydromel »).
Per Ucraini di u periodu Scitticu (« scytes »), a
bivenda era fàtta di mele è di latte levitatu. U mele
hè sempre statu un cibu graditu da i Corsi. Fù
Aristeu, natu nantu à e sponde di u Mare Neru, à fà
scopre l’apicultura à a Sardegna eppo’ dopu à falla
cunnosce à l’isule di u circondu cum’ellu era statu
a causa invuluntaria di a morte d’Euridice, e ninfe
fecenu more e so’ ape, ma, per appacià a so’ anima,
fecenu scappà da e budelle (e trippe) di quattru tori
un disamine d’ape… In lu 181, u pretore M.
Pinarius massacrò più di 2000 Corsi è impose un
tributu di 100 000 libre di cera (L. è J. Jehasse,
Histoire de la Corse, Privat editore, 2a. edizione,
1986, Tolosa.) Prima d’i Rumani, i Grechi avianu
raziunalizatu duie di e ricchezze naturali più antiche
di a Corsica : u mele è a cera. Issu cultu
dumesticu per l’ape fece d’ issi prudotti un’ industria
cunnusciuta ind’u mondu grecu d’appressu à i
scrittori di u 4u è di u 3u seculu (Petru Antonetti,
Histoire de la Corse, ed. Robert Laffont, 1973.)
I Foceani imponenu anch’elli un tributu di cera è di
mele, d’appressu à Diodoru di Sicilia à u 14u seculu
(Jehasse, op. cit.). Hè u mele u cibu preferitu di i
Molfàri.
Aghju parlatu di l’erba tombalupi (aconit Népal) d’i
monti di Cuscione. L’ape, cun altri fiori, ne fàcenu
u so’ mele chì à longu andà, pò dà à i Corsi di u
Meziornu un cuntegnu allucinatoghju, l’erba tombalupi
essendu cunnusciuta per e so’ pruprietà allupicanti,
massimu chì cinquant’anni fà, si manghjava
più mele chè oghje.
Venimune à u toru, bestia sacra di l’Ucraina. Ind’u
meziornu di a Corsica hè un animale psicopompu
chì vene à dà l’assaltu à certi peccatori à tal’ puntu
chì li si dice ; « t’hà da piglià u toru biancu ! »
L’isula hà a forma di un toru anadiomenu (chì esce
da l’onda) : a so coda hè Capicorsu, u so spinu
Aleria, e so corne Portivechju è Bonifaziu, e so
zampe, i so golfi : Portu, Savone, Aiacciu, Valincu
ed u so ossu sacru Patrimoniu chì u so vinu hè una
benedizione di i Dei.
I Molfàri dànu à i serpi una grande impurtanza. In
Corsica ùn ci hè chè serpi o saettoni ch’ùn sò micca
velenosi cum’è e vipere. Ci hè un serpu in ogni
casa. L’aghju vistu è, vicinu à e case, ùn si tombanu
chì ripresentanu quellu chì, d’avu in anticu (« de
tout temps »), stàvanu à locu. Hè un generu di tuttemisimu
ch’hè stàtu praticatu per indettu ind’a
valle di Gravona. Si trovanu parechji nomi in
« Aggi ». Quelli di u serpu sò in Serpaggi ; quelli
di e mufre, i Mufraggi ; quelli di i ghjuvenchi
(« bouvillons, génisses ») i Manzaggi, quelli di
l’agnellucci (« agnelets ») i Beveraggi, quelli di i
ghjacarucci (« chiots »), i Catellaggi ecc. Annantu
à i catelli, eccu un stalvatoghju. Eramu ind’u 1895
in Vizzavona. Una vivariaccia chì cunnuscia u
trenu, ùn avia mai vistu vitture. Tandu, ind’a
Francia sana ùn ci ne era chè 500. Un ghjornu
ch’ella ne vide una o duie francà a foce briunò :
« scappate o zitellì ghjunghjenu i catelli di u
trenu ! »
Per compie stu capitulu vi diceraghju un antru stalvatoghju
chì u m’hà contu u scrittore Petru Vachet-
Natali. Avete intesu parlà di a Biscia, un serpone
chì si tenia, à u XIIIu Seculu ind’a padula di
Cannata di Piraghjola, in piaghja d’Ostriconi. U
signore d’issu feu (« fief ») era u Marchese
Gugliemu Malaspina di San Columbanu dettu
Biancu. I paruchjani di a chjesa di Santa Maria
Assunta vivianu sottu a maledizzione d’issu mostru
assitatu di sangue umanu. Ùn suppurtava micca di
sente a campana à doppiu di a chjesa è tumbava
tuttu quellu ch’ellu scuntrava. I paruchjani chjamonu
à succoreli à Signor’ Malaspina ch’accettò di
cumbatte a Biscia. Un certu Maruvelli di
Speluncatu accettò anch’ellu ma ùn andò à u campustoghju
(« rendez-vous », Gugliemu Gugliemi
XVIIIu seculu). U marchese si chjuse in chjesa c’u
so cavallu. Fece sunà a campana. A biscia accorse,
s’azzippì contru à l’usciu parechje volte è finì per
stancàssi. Tandu u marchese attaccò u mostru ed
infine u capimuzzò (« lui coupa la tête »).
Disgraziatamente, u signuru ùn sapia chì u sangue
di u mostru era avvelenatu. Asciuvò a fiamma di a
so spada ma, quantunque, ci lasciò l’aghette.
Ind’a cappella, dirotta di Santa Maria Assunta, ci si
vede sempre a Biscia, sculpita in bassu rilievu
sopra à una porta à latu. Hè dinù sculpita annantu à
una petra di a listessa cappella, saldata oghje
annantu à u soprusciu di a casa Orabona ind’u vicinatu.
Annantu à a cappella rumanica d’Aregnu si
vedenu dui serpi allasciati chì rapresentanu u
Diavule.
Saettoni era dinù a casata di a mamma di a matrigna
di Victor Hugo, una cerviuninca. (V. Anton
Dumenicu Monti è Roccu Multedo, « Maria
Catalina, la belle-mère corse de Victor Hugo »
ADECEC, Cervioni, 2a edizione, 1994).
Eccu avàle ciò ch’ellu m’hà contu Petru Vachet-
Natali. In cor’ di l’estate 2007, una giovana chjamata
Alduina chì ghjera straquata nantu a rena di a
piaghja di l’Ostriconi da piglià una cria di sole. Un
saettone « couleuvre » vense prestu nantu ad ella è
li si inturniò à u so’ bracciu per fragalla trè volte.
Ben chì issu serpu mursicarinu fùssi più chjucu è
chè a Biscia fùssi morta quattru seculi fà ista
risurghjenza hè quantunque un periculu. À l’armi, o
figlioli, a Biscia hè risuscitata !
Stu 14 di ghjennaghju 2008
Roccu MULTEDO
1. Macumissu : in fr. : sabbat.