Sti pochi tempi, nantu à l’onde di R.C.F.M. è più
particularmente in la bellissima emissione in lingua
corsa : « Dite a vostra » di u nostru amicu attalentatu,
Ghjuvan’Carlu Marsily, una auditrice chjamava
per dì ch’ella era andàta à fà addirizzà u so’
cane in un locu specializatu da fà ubbidisce u so’
amicu quatrizampescu cun l’aiutu di molte parulle
scelte è gesti adatti ad ogni situazione.
Sta donna, dicia chì di regula, ella parlava corsu à u
so’ cane ; ma ghjunta custì, l’anu dettu chì s’omu
ordinava in lingua nustrale, nascia tandu un grand’
cumbugliu in lu campu canescu, perchè a maiò
parte di i patroni ghjacareschi eranu quasi tutti
pinzuti è dinù, l’addirizzatore, direttore di u locu.
À i cani, custì, ùn li parlavanu chè in francese è
s’omu dàva un ordine in corsu, tutti quanti, stàvanu
impalaficcati, à musu apertu postu ch’elli ùn ci
capianu più una acca !
Li ci s’hè vulsutu dunque à parlà francese à u so’
cane ; ma questu quì, bislinguu ùn era ! cusì, tuttu
ciò ch’omu li cumandava, a facia à l’aritrosa.
Andava, quandu ci vulia à vene è abbaghjava,
qund’ellu ci vulia à stàssi zittu ! sciaccava una
« panicca negra » in stu locu d’addirizzamentu…
Ordini è cumandamenti ; tuttu si
miscugliàva è ùn si sapia più da corre à andà
pianu ! Un veru para piglia è teni !
Incrichjendu l’arechje, Mascarone ti guerdava tutti
sti ghjunghjidicci, pensendu chì di quessi
l’abbaghjumi, ellu ùn ne avia mai intesu è ch’ellu
ùn ci capia nunda.
U fàttu stà, tremindui si n’andetenu, per via chì, in
stu locu furesteru, li si parianu d’esse propiu à u
strangeru.
Tempi fà, quandu m’eru in Parigi, cani ne aviu
dui : unu chjucu è l’altru assai più maiò ; un
danese chjamatu dinù dogu alemanu. Era cusì bellu
ch’elli u m’avianu chersu per esse in un filmu cun
l’attori Sim è Patrick Topaloff titulatu « Par ici la
monnaie ». Tandu, pè rispettu riguardu à i nostri
ospiti, èo, li parlava francese, - u cane dinù era
bislinguu – puru si trà duie prese, sciaccandusi un
pullastru, ellu grugnulava cù mè in corsu dicendumi
chì certe volte, per via di l’accente pariginu di i dui
artisti, ùn capia micca tuttu.
Quessa per dì chì pè i nostri rughjoni, quantunque,
tutti l’ordini canini duverianu esse detti in corsu.
« Abbaghji corsi abbaghji vivi ! » Ùn fùssi per
esempiu chè pè i cani di caccia !…Omancu ch’elli
si pòssinu fà capì da e levre è i cignali nustrali
quand’elli li si chjiccanu appressu ! Listessa pè i
cani di guardia, sempre pronti ad averte u scruccone
prima ch’elli sbucchessinu à corri corri, sanne
ver’di fora ! da fà fà, abbaghjendu, ecunumie à a
securità suciale ; s’omu pensa à tutte ste fraghere di
pidoni è altri usceri !
Serà dunque piuttostu à noi ad amparà à i pinzuti è
i strangeri e parulle nustrale ghjacarine ; puru si
questi quì avà, in Corsica, sò più numerosi chè
noi !
Per principià, li s’amparerà : « tò ! abboccati !
è pristu! » Pè a seguita, ch’elli s’indirizzessinu à i
pastori è à i cacciatori lucali, postu chì pè ordinà sò
i tercani ! Elli si chì ci capiscenu ! è cù u tempu,
per forza o per amore, l’amparera si ferà.
In quant’à Pristu !… un ghjornu pè ‘sse Francie,
una donna mi dìsse cusì : « Me rendant souvent en
Corse, c’est vraiment bizarre… chez vous… tous
les chiens s’appellent Pristou !! »
Stu 13 di ghjugnu 2007 ghjornu di a Sant’Antone.